Posted by Catalin Sandu | 11 comments

Vârful Moldoveanu - 14 ore de marş prin masivul Făgăraş

Data: 27-29 August
Participanţi: ecoXtrem
Locaţia: Munţii Făgăraş
Traseu efectuat: Complex Sâmbata de sus - Salvamont Sâmbata - Fereastra Mare a Sâmbetei - Valea Rea - Vârful Moldoveanu şi retur :)

Se plănuise de ceva vreme ieşirea pe Moldoveanu, în Făgăraş, iar eu îmi doream mult să ajung acolo. Ne-au avertizat că o sa fie dur, că o sa mergem 14 ore aşa că am fost câteva seri la alergat prin Poli, în speranţa că ...fac ceva condiţie fizică.

Un pic de dezamăgire când nici Radu, nici Ioana, Costi sau Virgil nu au mai vrut sa vină, dar entuziasmul meu a ramas încă la cote înalte, aşa că vineri dimineaţa, la ora 5.30 eram singurel în Gara de Nord. (nu chiar singurel, ci cu cei de la EcoXtrem, it's a way of saying..).

Toata pofta de munte pe care o acumulasem s-a pierdut pe drumul lung către Braşov,în aşteptarea de 2 ore din gara din Braşov, şi în trenul desprins dintr-o ţară africană care ne-a dus din Braşov până în Ucea.

Ca să nu stau în gară 2 ore, am dat o tură prin Braşov. Prefectura (sau primăria, nu sunt sigur:D):


Mi-am promis că...eu nu mai merg cu trenul...e pur şi simplu o bataie de joc!
Trenul african ce leaga Braşovul de Sibiu:


Am reuşit totuşi să ajungem în Ucea, la ora 16.00,(aşadar cam 300km în 10 ore) de aici am luat 2 microbuze care ne-au dus până în Complexul Sâmbata de Sus, unde începea prima parte a traseului nostru.

Cam 3 ore de mers prin pădure, pe lângă apă, un drum plăcut, care nu a fost foarte obositor.
De pe traseu, se vedea în depărtare Fereastra mare a Sâmbetei, citisem pe net despre ea şi acum o recunoşteam:


La cabană, câţiva măgăruşi un pic cam cerşetori, un câine lăţos, desigur cerşetor şi el, si o pisică cerşetoare. I-am hrănit pe toţi care cu ce a vrut.


Eram destul de obosiţi aşa că am pus tabăra de corturi şi la somn cu noi. Din tabăra noastră de corturi se vedea în depărtare locul unde vom urca mâine:



Noaptea a fost cam agitată pentru că vântul bătea cu putere, şi mă tot trezea când zguduia cortul. Eram destul de stresat că nu pot dormi, voiam să mă odihnesc pentru că ştiam că ne aşteaptă o zi dură.

Ziua de sâmbătă a debutat matinal, la ora 6.30 făceam deja înviorarea iar la 7.30 am pornit la drum.


Răcoare, aer curat totul era perfect până ce am început să urcăm către Fereastra mare. Aveam un drum de 2 ore jumătate până sus, prin jnepănişi şi afine; soarele încă nu apăruse şi asta a ajutat mult pentru că nu ne-am încălzit foarte tare. Dragoş ne spusese că urcuşul ăsta, şi cel final, de pe Moldoveanu sunt cele mai dificile aşa ca îmi făceam curaj spunându-mi că o dată ajuns sus va fi mai uşor.

Aşa a început urcuşul:


Drumul până sus a fost greoi, dar cu apă multă şi răbdare am ajuns cu bine.
Soarele răsărind de după stânci:


Din nou la drum după un scurt popas


Luna era şi ea pe cer lângă munţi.


Sus in fereastră, Dragoş ne-a anunţat că am făcut 10% din traseu, moment în care cam începusem să mă întreb daca eu voi reuşi să merg până la capăt. Aici am făcut greşeala să nu îmi încarc sticla cu apă, crezând că îmi va fi suficientă până la izvorul următor: mare greşeală pentru că acel izvor l-am găsit secat.

Popas pentru poze şi repaus în Fereastra Mare a Sâmbetei


Primii oameni dădeau semne de oboseală, dar am plecat mai departe urcând un deal abrupt, primul dintr-o lungă serie. Ajunşi sus, s-a pus deja problema divizării în 2 grupuri, unul care să continue şi altul care să se întoarcă. Eu voiam să continui, eram ok.

Muntele următor pe care a trebuit să il urcăm m-a năucit. Rămâneam adesea în urmă să beau apă sau să fac poze şi apoi trebuia să trag tare pentru a-i ajunge pe ceilalţi din urmă. După al doilea munte traversat, pe curba de nivel dar totuşi prin bolovăniş şi în mare grabă pentru a nu rămâne prea în spate am început să mă gândesc să renunţ.

Am continuat totuşi , dar deja mergeam de 4 ore, lipsa apei mă stresa, încercam să mă limitez să beau cât mai puţină. Un grup a renunţat, şi s-a întors cu Mira către Fereastra Mare. Mă tot gândeam că poate era mai bine să mă intorc şi eu...momente de energie maximă erau urmate de momente în care uram că sunt acolo, în care mă simţeam deznădăjduit că abea am făcut 30% din traseu.


5 vârfuri de munte am traversat in ritmul ăsta, după fiecare vârf traversat urma o vale, si apoi din nou un alt vârf. Oscilam între bucuria că sunt acolo, plăcerea de a admira peisajele şi dorinţa de a fi acasă, dezamăgirea la gândul că mai avem atât de mult de mers.


Poză pe traseu:


În sfârşit, se vede ţinta noastră: Moldoveanu!!


După 6 ore de mers, am ajuns la baza muntelui, la refugiul alpin Viştea Mare. Aici am luat o pauză de 30-40 de minute, trebuia să ne facem curaj să începem un urcuş dificil pe Viştea.
Popas la baza muntelui:


Tot aici am umplut şi sticla cu apă, puterile parcă îmi mai reveniseră, eram fericit că am ajuns şi parcă nici nu a fost atât de greu. Un ultim efort şi gata, sunt pe Viştea, iar apoi încă 15 min. şi sunt pe cel mai cel vârf.
 Poze de la urcare:


Urcarea e destul de dificilă, se face adesea folosind şi mânile pentru a urca printre stânci dar gândul că mai am atât de puţin mi-a dat forţă şi a făcut ca urcarea asta să fie chiar lejeră.

 Din nou urcând:


 Şi la final, poza care mie îmi place cel mai mult:


 Şi iată că am ajuns pe Viştea. YEY!



Încă puţin şi ajungem şi pe Moldoveanu. Aşa se vede de pe Viştea


Sus pe vârf:




Eram mulţumit că am reuşit, dar era prea multă agitaţie pe vârf, prea multă lume ca să simt momentul, să mă simt fericit şi să mă bucur. Voi reveni aici , de data asta o sa trăiesc clipa aşa cum acum nu am făcut-o acum!

Coborârea de pe Viştea a fost devastatoare. Entuziasmul nu mai era, oboseala a început să îşi facă loc, uram fiecare stâncă ascuţită care făcea ca tălpile mele să doară. Am pus aparatul foto în rucsac, nu am mai făcut nici o poză la întoarcere.

Pentru mine, drumul de întoarcere a rămas o experienţă marcantă. Soarele a dispărut în ceaţă, s-a lăsat frigul, şi aveam enorm de mers până la corturile noastre. După coborârea de pe Viştea nu mai aveam putere de nimic, nu număram câţi munţi mai sunt de traversat, nu ştiam unde sunt, nici măcar nu voiam să mă întorc in spate să mai văd o data unde am urcat. Gleznele imi plesneau, băşicile de pe tălpi făceau orice pas dificil, apă din nou nu mai aveam, doar mergeam. Am decis să merg în ritmul meu, grupul s-a divizat puternic.dar nu îmi mai păsa daca sunt printre ultimii sau printre primii.

Pe scurt, ceaţă, înserare, dezamăgire, oameni accidentaţi, un munte şi încă un munte, şi când în sfârşit am crezut că am ajuns la Fereastra mare de unde începea coborârea finală, a mai apărut încă un munte de traversat. După 11 ore de mers am ajuns înapoi la Fereastra mare, am rămas în ultimul grup de 11 oameni, ne mişcam încet pentru că Adela nu mai putea merge iar Teca leşinase deja o dată pe traseu. Şi eu am avut un moment de ameţeală pentru că nu mâncasem mare lucru, dar dupa un pumn de alune sărate mi-am mai revenit.

Cu frontalele prin ceaţă, si deja pe înserate am coborât ultima porţiune. Un drum care se făcea in 1h.30 noi l-am făcut in 3 ore. Am avut totuşi timp să vorbim, să glumim, ne-am apropiat ca şi grup. Orice oprire pentru mine era un chin, daca mergeam nu mai simţeam atât de tare durerea, dar dacă mă opream, picioarele îmi tremurau necontrolat. Pentru mine, marşul ăsta de 14 ore a fost un test dur. Poate pentru alţii a fost mai uşor , poate că nici nu pare aşa greu, dar dupa 14 ore, când am ajuns la cort, chiar daca s-a pus ploaia, chiar dacă aveam febră şi insolaţie, am simţit ca e cel mai frumos loc de pe pământ.

Am adormit frânt si cu picioarele făcute praf, dar reuşisem.

Privind acum în urmă, zic că a meritat, si...voi mai face o dată drumul ăsta, dar acolo, şi duminică la întoarcere, prin ploaie, şi având febră puternică, tremurând de frig în tren, nu puteam să nu mă întreb ce-o fi fost în capul meu....

Nu recomand acest traseu intr-o singură zi pentru oameni nu foarte bine antrenaţi , şi îi felicit pe toţi colegii din EcoXtrem pentru că sunt sigur că pentru o mare parte din ei, a fost la fel de dificil ca şi pentru mine.

11 comments:

Posted by Catalin Sandu | 0 comments

Budapesta - Viena - Praga sau Road Trip prin Europa Centrala

Episodul 2: Viena

Am ajuns in Viena pe seara, dupa un drum lung pe o ploaie torentiala. Din fericire la Viena nu mai ploua.
Undeva in centrul orasului:

Radu stie bine orasul, asa ca a zis ca ne duce in centru, in fata primariei. Cu tramvaiul, de pe Hernalser strasse, unde stateam noi, pana in centru am facut doar cateva minute. Biletele sunt foarte scumpe pentru noi, romanii: 2,2 euro daca il iei direct din tramvai, sau 1.8 daca il iei de la aparatele speciale din statii.
Primăria din Viena:


In fata primariei, in fiecare seara are loc un specatcol, un show ceva care sa bucure locuitorii. Mi s-a parut foarte frumoasa ideea. Tarabe ingrijite cu tot felul de mancaruri, oameni care nu arunca nimic pe jos, daca doreai sa mananci ceva ti se ofereau farfurie si pahar normal (nu de plastic) si nimeni nu pleca cu ele acasa.
Parlamentul austriac, cu zeiţa înţelepciunii (Atena):


Am remarcat ca oamenii de acolo sunt parca mai urati decat romanii, poate se imbraca mai ciudat, dar nu te simiti amenintat, nu au nimic de impartit cu tine. Nu am vazut nici un aurolac, si nici un homless, si nici macar romani cersetori.


Ziua 2: Pentru ca Radu avea un pic de treaba la spital, am plecat cu Ioana si Iulia la plimbare, dar ne-am intalnit si cu Radu pe drum, el venea catre hotel. Am plecat catre centru, cu metroul, pana la domul lui Stefan. Plin de turisti, plin de aparate foto, nu mi-a placut.
Interiorul domului Ştefan:



Pentru ca ma udam in adidasii mei si imi era si frig, trebuia sa imi cumpar ceva de imbracat asa ca Radu ne-a dus pe o strada plina de magazine: MariaHilfe Strasse, de unde mi-am luat cate ceva pentru drumeţii montane.
Din nou la primărie:

Un elefant in faţa unui muzeu:


Prânz, plimbare până la centrul ONU pentru Europa, o întâlnirea la o cafenea cu rudele lui Radu care locuiesc in Viena, apoi Prater.
Poză de grup lângă centrul ONU:

În metrou către Prater:


Praterul era cam prăfuit şi destul de pustiu, probabil in weekend era mult mai animat. Oricum, cateva tiribombe, maşinuţe , şi seara a trecut intr-un mod plăcut. Cei mai amuzanţi au fost Radu şi Ioana, care au îngheţat de frică când ne-am dat într-o ceşcuţă.

Viena e foarte curată, deşi era plin de şantiere, nu era praf. Străzile erau spălate în jurul şantierelor, liniile de tramvai erau curăţate seara, vremea e perfectă pentru a putea trăi. Toate astea comparate cu căldura, mizeria şi mai ales praful din Bucureşti m-au întristat când m-am întors aici.

Ziua 3 era dedicată grădinii zoologice. Eu voiam neapărat să îl văd pe Panda!! Intrarea e un pic cam piperată: 14€, dar să zicem că merită.
Schonbrun:

Big sleeping PANDA:

King Julian, adica un lemur:


Un popândău, wiseal, nu stiu ce e dar seamană cu Radu:



Panda dormea, aşa că nu l-am văzut prea bine. În schimb ne-am învârtit pe acolo 4 ore, până am făcut bătături la picioare. O mică plimbare şi prin Schönbrunn şi apoi din nou la drum către Praga.
Un urs polar:

Am mers pe un drum naţional, nu pe autrostradă, având ocazia să văd sate. Totul era îngrijit, frumos, liniştit. Nu cred că are rost să compar cu satele de la noi, pur şi simplu e clar: România nu va fi NICIODATĂ aşa.

0 comments:

Posted by Catalin Sandu | 4 comments

Budapesta - Viena - Praga sau Road Trip prin Europa Centrala

Data: 24-31 Iulie
Participanţi: Iulia, Ioana, Radu, Eu

Acest post este unul special, ce nu are legatură cu muntele, este rezumatul vacanţei de vară în care ne-am decis să mergem la Praga.

Episodul 1 : Budapesta

Traseul fusese stabilit cu mult timp în urmă, dar nici până în ultima săptămână nu era clar cine o să vină şi cine nu, cu ce maşină sau maşini vom merge. În final, am rămas noi 4, şi pentru că vecinii mi-au tăiat o roată, şi pentru ca primăria mi-a ridicat maşina ce nu incomoda pe nimeni, a fost destul de clar că vom merge cu furia roşie a lui Radu.

Drumul Horezu - Budapesta l-am făcut în 10 ore; şoseaua este ok până la graniţă, dar o data intrat în Ungaria, chiar am simţit o schimbare: iarba era tunsă pe marginea drumului, casele erau mai îngrijite, nu mai erau câini vagabonzi.

Am ajuns la Budapesta seara, autostrada de la Szeged este impecabilă, deşi cam aglomerată.
Budapesta s-a dovedit o surpriză plăcută, am rătăcit pe străzi căutând hostelul şi am rămas cu o impresie plăcută. Întreg centrul arată precum zona 'Izvor-Eroilor-Calea Victoriei' dar este mult mai mare. De fapt, Budapesta este foarte întinsă, mai mare ca Bucureştiul. În permanenţă am căutat să o compar cu Bucureştiul, iar în final concluzia e clară: Bucureşti - Budapesta : 0 - 1

Strada unde se află hostelul:


Am decis să facem o mică plimbare, pentru a ne obişnui cu locul şi pentru a ne dea seama ce putem vizita a doua zi. Străzile sunt mai frumoase, clădirile vechi, cu diferite decoraţii pe pereţi sau la fereste, sunt cele care fac diferenţa. Nu am vazut blocuri comuniste, nu am văzut câini, nu sunt atât de multe maşini pe stradă.


Sunt şi aurolaci si homleşi pe stradă, este şi mizerie şi praf, dar asta nu m-a deranjat foarte tare. Se simte un aer mai cosmopolit, e multa agitaţie in Budapesta, e altfel decât la Bucureşti.

Pentru că nu aveam hartă, am rătăcit prin centru. Am ajuns la Dunăre, peste podul Erzebeth (Elisabeth) şi am fost surprins că Dunărea e atât de mică. O mai văzusem la Galaţi. Aici însă e luminată, amenajată, folosită în scop turistic. Dunărea de pe podul Erzebeth:


Podul Erzebeth:


Am decis să facem un tur cu una din bărcile de pe Dunăre, pentru ca deja era târziu şi eram cam obosiţi, dar nu voiam înca la somn:).

Zona hotelurilor de 5 stele:


Turul cu bărcuţa m-a adormit de tot. O tanti îmi tot povsetea în franceză despre clădiri şi istorie, dar pe mine m-a luat somnul şi am moţăit într-una.

Chain-Bridge văzut de pe vaporaş:


Era cam frig, ne-a bătut vântul până am îngheţat. Eu venisem pregătit de zile toride, cu echipamentul de turist cocalar: şort şi multe tricouri. Mare greşeală. :))

A doua zi a plouat întreaga zi aşa că ne-am limitat plimbarea destul de mult. Am decis să urcăm cu funicularul pana la castelul Buda. Daca nu ar fi plouat ar fi fost mult mai frumos.

Budapesta văzuta de pe terasa castelului Buda:


Parlamenul si Dunărea văzute din acelaşi loc.


Am mers apoi la piaţa Eroilor. Văzusem poze, îmi plăcea că aduce puţin cu Place de la Concorde. Din nou ploaie şi frig.


Am avut ocazia să mănânc un gulaş delicios la un restaurant din zona acestei pieţe. Nu ştiu cum se prepară la noi în ţară dar cel pe care l-am mâncat a fost foarte bun.

Din nou la parlament, plimbându-ne pe străduţe:

O poză cu Dunărea, şi am pornit la drum căci seara trebuia să fim la Viena pentru a ne putea caza.


Budapesta mi-a făcut o impresie bună dar nu grozavă. Nu se compara cu Amsterdam sau Paris, dar este mult mult mult înaintea Bucureştiului. Cred că voi reveni cândva aici pentru a vedea mai mult, sperând la vreme mai bună.

Din nou pe autostradă, din nou regrete ca România se zbate în sărăcie, ca noi nu avem şosele şi nici nu vom avea curând...

4 comments: