Munţii Ciucaş - Culmea Gropşoarele

Data: 1 mai 2010
Participanti: eu,Virgil,Bogdan,Radu,Oana,Cipi,Nona,Raluca,Cosmin,Elena
Locatie: statiunea Cheia, muntele Rosu, culmea Gropsoarele
Ruta: Bucuresti-Ploiesti-Cheia (DN1A - asfalt acceptabil, drum destul de aglomerat)
Altitudinea maxima atinsa: Vârful Gropsoarele: 1883m
Diferenta nivel: 1883 - 1280 = 603 m
Traseu: cabana Muntele Rosu - La Rascruce (marcaj triunghi rosu pe fond alb).

Un nou weekend, o noua încercare de a urca pe munte. Pentru ca era 1 mai, a fost mai usor sa ne mobilizam ceva mai multi pentru o iesire, asa ca, sub pretextul unui gratar am pornit catre Cheia, jud. Prahova. Gândul meu era însa sa urc pe munte, si gasisem deja un traseu de o ora si jumatate.
Ne-am gândit ca gibonii se vor duce pe valea Prahovei, si ca pe aici va fi liber, însa cei 140 de km dintre Bucuresti si Cheia au fost facuti cu greu. Giboni erau si aici, masinile nu erau însa asa luxoase ca pe centura Ploiestului unde am ramas si noi blocati 15 minute alaturi de stoarfe ieftine cu ochelari scumpi în Range Rover VOGUE, pentru ca am gresit drumul. Stoarfa din Range Rover mergea la munte, adica se ducea la Sinaia, sa stea in trafic, sa doarma la hotel si sa vina înapoi. Nu, nu era EBA!


Ajunsi în Cheia, decidem sa urcam pe muntele Rosu, speram ca acolo nu sunt atâtea gratare, fum si manele ca aici în vale. Drumul se dovedeste o piedica de netrecut pentru masinuta lui Radu, care, o data terminat asfaltul s-a încapatânat sa se opreasca zicând ca ea de-acolo nu mai urca. Am lasat-o lânga un Passat CC, la fel de suparat si le-am dat voie sa îsi faca de cap pe marginea drumului. Ne-am inghesuit cu totii în masina lui Cipi si la mine în troncalici si am ajuns sus la cabana muntele Rosu.
Gratare, fum , muzica si oameni colorati erau însa si aici. Am gasit un loc mai dosit, mai departe de gloata; eu însa n-aveam stare, ma foiam si cautam traseul de care citisem. În final l-am gasit, Bogdan si Virgil au zis ca urca si ei, asa ca nemâncati am pornit la drum, cu promisiunea ca fix dupa o ora si jumatate, indiferent unde vom ajunge ne vom opri si ne întoarcem la cei din vale.

Urcusul se dovedeste a fi foarte dificil, urmarim traseul dar eu ma opresc din 10 în 10 minute pentru ca puterile ma lasau. E greu când te cobori din masina fix pe munte, si pornesti la escaladat fara conditie fizica. Virgil si Bogdan sunt si ei obositi dar de data asta eu sunt cel care ramâne mereu în urma.

Unul din multele popasuri facute înca de la pornire:

Reusim sa trecem de acest urcus greoi, iar de aici drumul devine mai lejer, iar privelistea frumoasa.

Pe traseu erau foarte multi turisti, familii cu copii, catei; cred ca si lui Jack i-ar placea pe aici si nu ar fi asa obosit ca mine. Ne salutam când treceam unii pe lânga ceilalti si cu o parte din ei chiar ne-am bagat în vorba. Am aflat astfel ca strategia de a face galagie la întâlnirea cu un urs e cea mai buna solutie, si ca fuga este exclusa.:D

Drumul devine foarte placut dupa ce am reusit sa imi stabilesc un ritm al respiratiei ceva mai lent, si sa fac pasii ceva mai mici pentru a nu obosi atât de rapid.
Flori pe poteca pe care mergeam:

Acolo sus în dreapta trebuie sa ajungem, si asta in timpul ramas din acea o ora jumatate

Deja aici e mai racoare, costumatia mea de tip Hawai e inadecvata însa e ok atât timp cât nu ma opresc si înca depun efort. Întâlnim si petice de zapada, Bogdan si Virgil nu rateaza sansa de a se balaci în ea.

În stânga noastra, masiv si impresionant se afla vârful Ciucas:

În dreapta se vede statiunea Cheia, si cu putin noroc si locul unde i-am lasat pe ceilalti.

Termenul de o ora si jumatate se apropie, dar nu mai avem mult de mers.
Pe aici am venit noi:

Victorie! Dupa mai putin de 1h 1/2 am ajuns la capatul traseului. Chiar suntem tari!

Bogdan si stâlpul.

Virgil si stâlpul.
Eu fara stâlp dar fericit:

Vedere de pe creasta:

Acolo jos , în partea dreapta a pozeisunt prietenii nostri si desigur, pata aia mica si foarte stralucitoare e masinuta mea:

Dupa un biscuite si o gura de apa pornim în vale. Baietii încep discutii filozofice, despre de ce e un atom rotund, si ca daca universul nostru nu e decât un atom într-un alt univers mai mare, dar eu ramân în urma. Îmi place mirosul ierbii aici, ma bucur de peisaj. Drumul la întoarcere e mult mai lejer, îmi pare rau ca trebuie sa coborâm; dupa o vreme se vede fumul de la gratarele de jos, se aud si manelele. O ultima poza de pe traseu:

O data ajunsi in vale, ne bucuram de o bine meritata masa, dupa care glumim si mai stam la vorba cu "comozii" care nu au vrut sa urce.

Dar daca si ei urcau, cine mai pregatea masa?
Oana se crede fotograf paparazzi:

Elena se ascunde prin scorburi:

Îi ofer Oanei o floare si mi-o trânteste în fata spunându-mi ca este "pizda tigancii".

Radu decide ca e o idee geniala sa îmi sara la gât asa ca reuseste sa ma puna la pamânt:

Pentru ca se lasa frigul, decidem sa plecam; poposim în Valenii de Munte, unde avem surpriza sa bem o cafea foarte buna si ieftina, înghetata si coctail. Recomand terasa, e situata pe strada Berceni. Dupa toate astea, înapoi la Bucuresti; a fost obositor, dar a fost o zi frumoasa!