Vârful Moldoveanu - 14 ore de marş prin masivul Făgăraş

Data: 27-29 August

Participanţi: ecoXtrem

Locaţia: Munţii Făgăraş

Traseu efectuat: Complex Sâmbata de sus - Salvamont Sâmbata - Fereastra Mare a Sâmbetei - Valea Rea - Vârful Moldoveanu şi retur :)

Se plănuise de ceva vreme ieşirea pe Moldoveanu, în Făgăraş, iar eu îmi doream mult să ajung acolo. Ne-au avertizat că o sa fie dur, că o sa mergem 14 ore aşa că am fost câteva seri la alergat prin Poli, în speranţa că ...fac ceva condiţie fizică.

Un pic de dezamăgire când nici Radu, nici Ioana, Costi sau Virgil nu au mai vrut sa vină, dar entuziasmul meu a ramas încă la cote înalte, aşa că vineri dimineaţa, la ora 5.30 eram singurel în Gara de Nord. (nu chiar singurel, ci cu cei de la EcoXtrem, it's a way of saying..).

Toata pofta de munte pe care o acumulasem s-a pierdut pe drumul lung către Braşov,în aşteptarea de 2 ore din gara din Braşov, şi în trenul desprins dintr-o ţară africană care ne-a dus din Braşov până în Ucea.

Ca să nu stau în gară 2 ore, am dat o tură prin Braşov. Prefectura (sau primăria, nu sunt sigur:D):

Mi-am promis că...eu nu mai merg cu trenul...e pur şi simplu o bataie de joc!
Trenul african ce leaga Braşovul de Sibiu:

Am reuşit totuşi să ajungem în Ucea, la ora 16.00,(aşadar cam 300km în 10 ore) de aici am luat 2 microbuze care ne-au dus până în Complexul Sâmbata de Sus, unde începea prima parte a traseului nostru.

Cam 3 ore de mers prin pădure, pe lângă apă, un drum plăcut, care nu a fost foarte obositor.
De pe traseu, se vedea în depărtare Fereastra mare a Sâmbetei, citisem pe net despre ea şi acum o recunoşteam:

La cabană, câţiva măgăruşi un pic cam cerşetori, un câine lăţos, desigur cerşetor şi el, si o pisică cerşetoare. I-am hrănit pe toţi care cu ce a vrut.

Eram destul de obosiţi aşa că am pus tabăra de corturi şi la somn cu noi. Din tabăra noastră de corturi se vedea în depărtare locul unde vom urca mâine:

Noaptea a fost cam agitată pentru că vântul bătea cu putere, şi mă tot trezea când zguduia cortul. Eram destul de stresat că nu pot dormi, voiam să mă odihnesc pentru că ştiam că ne aşteaptă o zi dură.

Ziua de sâmbătă a debutat matinal, la ora 6.30 făceam deja înviorarea iar la 7.30 am pornit la drum.

Răcoare, aer curat totul era perfect până ce am început să urcăm către Fereastra mare. Aveam un drum de 2 ore jumătate până sus, prin jnepănişi şi afine; soarele încă nu apăruse şi asta a ajutat mult pentru că nu ne-am încălzit foarte tare. Dragoş ne spusese că urcuşul ăsta, şi cel final, de pe Moldoveanu sunt cele mai dificile aşa ca îmi făceam curaj spunându-mi că o dată ajuns sus va fi mai uşor.

Aşa a început urcuşul:

Drumul până sus a fost greoi, dar cu apă multă şi răbdare am ajuns cu bine.
Soarele răsărind de după stânci:

Din nou la drum după un scurt popas

Luna era şi ea pe cer lângă munţi.

Sus in fereastră, Dragoş ne-a anunţat că am făcut 10% din traseu, moment în care cam începusem să mă întreb daca eu voi reuşi să merg până la capăt. Aici am făcut greşeala să nu îmi încarc sticla cu apă, crezând că îmi va fi suficientă până la izvorul următor: mare greşeală pentru că acel izvor l-am găsit secat.

Popas pentru poze şi repaus în Fereastra Mare a Sâmbetei

Primii oameni dădeau semne de oboseală, dar am plecat mai departe urcând un deal abrupt, primul dintr-o lungă serie. Ajunşi sus, s-a pus deja problema divizării în 2 grupuri, unul care să continue şi altul care să se întoarcă. Eu voiam să continui, eram ok.

Muntele următor pe care a trebuit să il urcăm m-a năucit. Rămâneam adesea în urmă să beau apă sau să fac poze şi apoi trebuia să trag tare pentru a-i ajunge pe ceilalţi din urmă. După al doilea munte traversat, pe curba de nivel dar totuşi prin bolovăniş şi în mare grabă pentru a nu rămâne prea în spate am început să mă gândesc să renunţ.

Am continuat totuşi , dar deja mergeam de 4 ore, lipsa apei mă stresa, încercam să mă limitez să beau cât mai puţină. Un grup a renunţat, şi s-a întors cu Mira către Fereastra Mare. Mă tot gândeam că poate era mai bine să mă intorc şi eu...momente de energie maximă erau urmate de momente în care uram că sunt acolo, în care mă simţeam deznădăjduit că abea am făcut 30% din traseu.

5 vârfuri de munte am traversat in ritmul ăsta, după fiecare vârf traversat urma o vale, si apoi din nou un alt vârf. Oscilam între bucuria că sunt acolo, plăcerea de a admira peisajele şi dorinţa de a fi acasă, dezamăgirea la gândul că mai avem atât de mult de mers.

Poză pe traseu:

În sfârşit, se vede ţinta noastră: Moldoveanu!!

După 6 ore de mers, am ajuns la baza muntelui, la refugiul alpin Viştea Mare. Aici am luat o pauză de 30-40 de minute, trebuia să ne facem curaj să începem un urcuş dificil pe Viştea.
Popas la baza muntelui:

Tot aici am umplut şi sticla cu apă, puterile parcă îmi mai reveniseră, eram fericit că am ajuns şi parcă nici nu a fost atât de greu. Un ultim efort şi gata, sunt pe Viştea, iar apoi încă 15 min. şi sunt pe cel mai cel vârf.
 Poze de la urcare:

Urcarea e destul de dificilă, se face adesea folosind şi mânile pentru a urca printre stânci dar gândul că mai am atât de puţin mi-a dat forţă şi a făcut ca urcarea asta să fie chiar lejeră.

 Din nou urcând:

 Şi la final, poza care mie îmi place cel mai mult:

 Şi iată că am ajuns pe Viştea. YEY!

Încă puţin şi ajungem şi pe Moldoveanu. Aşa se vede de pe Viştea

Sus pe vârf:

Eram mulţumit că am reuşit, dar era prea multă agitaţie pe vârf, prea multă lume ca să simt momentul, să mă simt fericit şi să mă bucur. Voi reveni aici , de data asta o sa trăiesc clipa aşa cum acum nu am făcut-o acum!

Coborârea de pe Viştea a fost devastatoare. Entuziasmul nu mai era, oboseala a început să îşi facă loc, uram fiecare stâncă ascuţită care făcea ca tălpile mele să doară. Am pus aparatul foto în rucsac, nu am mai făcut nici o poză la întoarcere.

Pentru mine, drumul de întoarcere a rămas o experienţă marcantă. Soarele a dispărut în ceaţă, s-a lăsat frigul, şi aveam enorm de mers până la corturile noastre. După coborârea de pe Viştea nu mai aveam putere de nimic, nu număram câţi munţi mai sunt de traversat, nu ştiam unde sunt, nici măcar nu voiam să mă întorc in spate să mai văd o data unde am urcat. Gleznele imi plesneau, băşicile de pe tălpi făceau orice pas dificil, apă din nou nu mai aveam, doar mergeam. Am decis să merg în ritmul meu, grupul s-a divizat puternic.dar nu îmi mai păsa daca sunt printre ultimii sau printre primii.

Pe scurt, ceaţă, înserare, dezamăgire, oameni accidentaţi, un munte şi încă un munte, şi când în sfârşit am crezut că am ajuns la Fereastra mare de unde începea coborârea finală, a mai apărut încă un munte de traversat. După 11 ore de mers am ajuns înapoi la Fereastra mare, am rămas în ultimul grup de 11 oameni, ne mişcam încet pentru că Adela nu mai putea merge iar Teca leşinase deja o dată pe traseu. Şi eu am avut un moment de ameţeală pentru că nu mâncasem mare lucru, dar dupa un pumn de alune sărate mi-am mai revenit.

Cu frontalele prin ceaţă, si deja pe înserate am coborât ultima porţiune. Un drum care se făcea in 1h.30 noi l-am făcut in 3 ore. Am avut totuşi timp să vorbim, să glumim, ne-am apropiat ca şi grup. Orice oprire pentru mine era un chin, daca mergeam nu mai simţeam atât de tare durerea, dar dacă mă opream, picioarele îmi tremurau necontrolat. Pentru mine, marşul ăsta de 14 ore a fost un test dur. Poate pentru alţii a fost mai uşor , poate că nici nu pare aşa greu, dar dupa 14 ore, când am ajuns la cort, chiar daca s-a pus ploaia, chiar dacă aveam febră şi insolaţie, am simţit ca e cel mai frumos loc de pe pământ.

Am adormit frânt si cu picioarele făcute praf, dar reuşisem.

Privind acum în urmă, zic că a meritat, si...voi mai face o dată drumul ăsta, dar acolo, şi duminică la întoarcere, prin ploaie, şi având febră puternică, tremurând de frig în tren, nu puteam să nu mă întreb ce-o fi fost în capul meu....

Nu recomand acest traseu intr-o singură zi pentru oameni nu foarte bine antrenaţi , şi îi felicit pe toţi colegii din EcoXtrem pentru că sunt sigur că pentru o mare parte din ei, a fost la fel de dificil ca şi pentru mine.