Posted by Catalin Sandu | 5 comments

Piatra Craiului - Cabana Curmătura

Data: 29-30 mai 2010
Participanti: Radu,Virgil,eu si înca 40 de oameni :)
Locatie: Piatra Craiului
Ruta: Bucuresti - Brasov - Zarnesti

Încep acest post prin a felicita echipa EcoXtrem, un grup de tineri pasionati de drumetii pe munte pe care i-am descoperit la plantarea de copaci din parcul tineretului. S-au dovedit seriosi, binevoitori, organizati si prietenosi si ma bucur ca am intrat in clubul lor.

Prima iesire alaturi de cei din clubul EcoXtrem, tinta: muntii Piatra Craiului. Trezirea e crunta (4h jumate), dupa o seara petrecuta la un suc si-o bere (era ziua lui Cosmin). Rucsac greu, am tot încercat sa nu bag multe în el dar la ce sa renunt?? La Finteti?? Si daca imi vine rau p'acolo? La un tricou? Si daca am nevoie de el? Si uite asa am plecat cu ditamai bagaju.

Locul de întâlnire: 'Gara de Nord', la ora 5.15. Dilema mare dilema: Iulia nu vrea sa se scoale ea la ora aia sa ma duca la gara, masina nu o las eu acolo sa fie pângarita de aurolaci, de taxi nu am bani ca îs zgârcit, iau metroul de la ora 5 si risc sa ajung târziu. La metrou am fost surprins sa vad câti oameni erau cu ruccsac în spate, tineri si mai în vârsta, toti merg pe munte. Nice :)

Ajung la gara, nu cunosc pe nimeni, ma urc în tren, nu cunosc pe nimeni. Nu sunt o firea prea sociabila, în sensul ca nu ma bag eu în vorba neîntrebat, dar am descoperit ca oamenii astia din organizatie sunt foarte ok, si desi ma asteptam sa citesc tot drumul, cred ca am citit doar 3 pagini. Lumea era obosita, se dormea, am fi vorbit poate între noi dar nu ne stim. Un baiat cânta de zor la chitara, Dan de la ecoxtrem ne povesteste patanii si apoi încercam sa învatam a face noduri cu cordelina. Drumul dureaza 6 ore (pt un drum Bucuresti - Brasov adica 250 km comentariile sunt de prisos, acesta este CFR).

Un drum de o ora cu autobuzul pâna în Zarnesti, aici ne întâlnim cu cei veniti cu masini, inclusiv Virgil si Radu.


Pornim la drum, aici jos e soare, dar muntele e învaluit în nor si ceata, parca am fi în Lord Of The Rings. Învatam cum se merge vara si iarna pe munte, ce e ala un monom, ce rost au marcajele traseelor.
La început traseul e lejer iar peisajul frumos:

Un om si un bagaj mare: Radu


Dupa un popas începe urcusul; urcam pe Valea Crapaturii. S-a dovedit a fi un pic mai mult decât ma asteptam eu, greutatea bagajului din spate s-a facut rapid resimtita si daca la început aveam chef de poze, dupa o vreme imi trebuiau ambele mâini sa ma agat de pietre asa ca...mai putine poze. :)


Urcam în monom, se urca anevoios pentru ca suntem foarte multi. Mie îmi placea foarte tare, erau stanci în jur, racoarea vaii imi facea bine, totul era ok mai putin ditamai ruccsacul din spatele meu. De ce mi-oi fi luat atâtea?


Nu eram obosit deloc, chiar îmi placea urcarea, doar ca trebuia sa ma opresc mereu când cineva din fata lua o pauza sau se bloca undeva.


Nu prea era timp sa admir peisajul, îmi concentram toata atentia sa pun picioarele unde trebuie si nu cumva sa alunec sau sa pravalesc pietre în vale.


O ploaie marunta a început sa cada. Am scos geaca mea, de ploaie cica, speram sa nu ma ud, dar apa a trecut prin ea si am ajuns la cabana fleasca. Ar fi trebuit sa-mi iau pelerina dar polarul, ruccsacul, batul de treking pe care nici nu l-am luat cu mine au fost destul de scumpe si am amânat achizitia pelerinei pentru data viitoare.



Ploaia a transformat cararea in noroi, peisajul era imposibil de analizat voiam tare mult sa ajungem la cabana. Dupa 5 ore de mers (traseul ar fi trebuit sa fie facut in 3h jumatate teoretic) am ajuns la cabana Curmatura.
Acest peisaj îl putem vedea de la cabana:


Ud si obosit am descoperit la cabana ca toate hainele mele erau fleasca. Apa trecuse si prin ruccsac, asa ca a trebuit sa iau pe mine un tricou umed. Macar era bine ca în camera era cald. Cabana nu ofera cine stie ce conditii si era tare aglomerata, dar una peste alta era ok, si la cât de obosit eram nici nu îmi mai pasa unde pot sa ma întind si eu într-un pat!

Speram sa nu mai facem nimic în seara aceea, dar am fost anuntati ca tre sa iesim afara, sa ne grupam câte 2 in grupuri mixte pentru a face orientarea. Ce este orientarea?? Pai presupune învatarea utilizarii unei busole si a unor instructiuni pentru gasirea unor anumite locuri.

Concret, trainerii ascunsesera niste mesaje în diverse locuri din padure pe care noi trebuia sa le gasim. Timpul era criteriul de departajare. Am facut echipa cu Loredana, dar nu stiu ce s-a întâmplat, noi am ratat un semn, asa ca ne-am întors doar cu 5 din cele 6 posibile.

Câteva poze cu oameni cautând azimutii (asa se numesc aceste semne) prin padure.


Dana si Alin (cei care au câstigat concursul):


Asa arata un azimut:


O alta echipa:


Dupa gasirea azimutilor aveam de urcat un deal, si daca la toate echipele baiatul ajungea primul si apoi venea si fata tragându-si sufletul, în echipa mea Loredana a ajuns prima iar eu abea mai trageam de mine sa urc dealul ala. A iesit totusi bine pâna la urma: am luat locul 3 :D

Ne-am retras în cabana, lume multa, vin fiert, cântece la chitara, atmosfera era foate faina. S-a propus ca fiecare echipa sa prezinte un mic moment artistic, sa mimeze ceva din ziua ce se termina. Scopul era sa fie cât mai amuzant. Eu si Loredana ne-am pregatit înainte pentru a face totul cum trebuie, dar în final ne-am bazat pe spontanietate si am luat locul 2.

Eu eram frânt asa ca nu am stat foarte mult si am mers la culcare. Tough day!

Ziua 2 începe cu înviorarea matinala , foarte bine venita mai ales ca ma durea tare de tot glezna, mic dejun si la drum. Pentru ca a tot plouat s-a renuntat la ideea de a mai urca pe creasta si am început direct coborârea catre prapastiile Zarnestilor.


De aici nu mai am poze pt ca m-a lasat bateria, asa ca pe scurt, coborârea a fost mai nasola ca urcarea. Sa tot fi mers vreo 4 ore catre prapastiile Zarnestilor, prin namol, stanci sau iarba verde. Peisaj superb, pacat ca nu am poze:D.

La Zarnesti ne-au învatat tehnici de catarare, noduri si reguli. As fi vrut sa ma catar dar glezna mea dureroasa a spus un NU hotarât asa ca am amânat cataratul pentru iesirea urmatoare.

Un mic popas in Brasov sa mâncam ceva, si apoi la masina catre casa impreuna cu Radu, Livia si Virgil. Basici pe talpi, genunchi durerosi, oboseala cât cuprinde: SUNT UN PANTOFAR, e clar.
Dar a meritat si a fost frumos!

CONCLUZII:
- tre sa-mi iau bocanci adevarati, desi sunt cam scumpi chiar trebuie.
- pe munte nu se cara mai mult decât ai nevoie, si asta redus la minim.
- pelerina de ploaie e MUST HAVE, si dintr-asta tre sa cumpar.

A fost o iesire faina si abea o astept pe urmatoare din Dobrogea.

P.S. E îngrozitor de cald în Bucuresti, ce bine era la Brasov sau la munte :)




5 comments:

Posted by Catalin Sandu | 7 comments

Veliko Târnovo - Bulgaria

Data: 14-17 mai 2010
Participanti: eu,Bogdan,Nona,Radu,Iulia,Ioana,Cristina
Locatie: Veliko Târnovo, Bulgaria
Ruta: Bucuresti - Giurgiu - Ruse - Veliko Târnovo

Ideea de a merge în Bulgaria, i-a apartinut de data aceasta Iuliei si tot weekendul fusese deja planificat de ceva vreme. Stiam ca nu vom urca pe munte, dar pâna la urma e tot o calatorie, si orice calatorie e prilej de bucurie.
Dupa o saptamâna plina, vineri fugim mai devreme de la munca, reusim cu greu sa ne strângem care de pe unde lucreaza, la Bogdan acasa, si plecam catre Bulgaria. Asteptarile mele vis a vis de iesirea asta nu sunt prea mari, dar entuziasmul ma cuprinde pe masura ce ne departam de Bucuresti.


Rapid ajungem la Giurgiu, rapid trecem granita, ramân înca o data uimit cât e de mare Dunarea. Podul Giurgiu-Ruse este într-o stare proastaa, însa parca ceva mai buna decât vara trecuta când am trecut pe aici. Oare pentru ce platim taxa de 6 euro??


Trecem podul, urmeaza controlul buletinelor. Un granicer sictirit si foarte plin de el si de rolul sau ne abordeaza. Îl întreb politicos pe granicer daca mai exista si o alta verificare decât cea pe care o efectua el, si îmi raspunde dispretuitor ca 'verificarea se face la masina'....mda...România-Bulgaria, Balcania...:(. Îi închid geamul si ne continuam drumul.

Vazut din masina, Ruse nu iese cu nimic în evidenta; blocuri comuniste, cartiere gri si anoste dar macar orasul are o centura în regim de autostrada, lucru cam rar întâlnit în Romania.
Pe ansamblu, dupa 500 km facuti în Bulgaria, pot trage concluzia ca drumurile sunt mai proaste, mai înguste, cu un asfalt de calitate proasta si foarte galagioase, însa nu sunt atât de aglomerate ca la noi si nici nu trec prin zeci de sate.

Mic popas în drumul catre Veliko Tîrnovo:
Ioana si Iulia:
Cei 120 de kilometri (Ruse - Veliko Tîrnovo) nu sunt plictisitori deloc; fetele din masina mea au nenumarate subiecte de discutie; viseaza la printi albi pe cai (albi), la rochii de mireasa si nunti originale.
Apus în drumul spre Veliko Tîrnovo:

Poza artistica, by Iulia Sandu:

Drumurile sunt aproape pustii, cele câteva masini sunt , cu mici exceptii foarte foarte vechi, si ca regula, orice masina mai noua avea numere de România sau de Sofia. Bulgaria e ceva mai saraca ca Românica, mai modesta, e un fel de România de acum 10 ani.
Nu am întâlnit nici un raket, radare , unul singur pe tot drumul, dar bulgarii s-au dovedit înca o data cumsecade si ne avertizau cu flashuri la apropierea de un echipaj de politie.

Dupa 3 ore ajungem în Veliko; apare si prima problema: harta pe care o avem este de neînteles, nu putem localiza hostelul unde ar trebui sa ajungem. Orbecaim cu masinile pe strazi înguste, cu panta pronuntata, ma decid sa întreb un grup de localnici ce stateau la un pet de bere. Ei nu stiu engleza, probabil nu înteleg ce îi intreb dar sunt dornici sa ne ajute, tot încearca sa ne zica ceva prin semne si cuvinte.

Norocul nostru este i-phonul lui Radu care isi descarcase harta orasului. În drumul spre hostel am nimerit fix în fata cetatii medievale, si pentru ca aici erau multi oameni adunati am concluzionat ca ceva tre' sa se întâmple, si chiar se întâmpla: urma un show de lumina si muzica, asa ca am ramas acolo sa nu ratam spectacolul.

Cetatea Veliko Tîrnovo luminata în cadrul showului:

Dupa ce ne cazam, pornim la o plimbare prin oras. Trecusem deja cu masina prin centru si îmi lasase o impresie placuta. Strazile sunt înguste, majoritatea sunt în panta, destul de greu de urcat :P.

Cele mai multe din cladiri sunt vechi si in o stare avansata de degradare; mie unuia nu îmi plac astfel, dar poate tocmai asta e farmecul orasului. Panorama orasului:


Suntem destul de obositi asa ca ne întoarcem la hostel unde ne mai omorâm timpul în living, sau pe terasa cu balansoar. Opera mea de arta, facuta pe o foaie din livingul hostelului:


Momentul somnului ridica o mare problema pt mine: este masina mea în siguranta? Dupa toate povestile cu masini furate în Bulgaria, îmi era teama ca se poate întâmpla asta, asa ca am dormit cu inima strânsa si trezindu-ma când si când sa ma asigur ca nu a plecat de la locul ei. Ma consola ideea ca daca ar fi sa o fure, ar fura-o pe a lui Raducu, ca deh...e mai smechera.
Masina era acolo însa si a doua zi, si ajung la concluzia ca toate povestile vehiculate in tara despre bulgari sunt nefondate si reprezinta doar exceptii care pot avea loc si la noi. Asadar, no raketi si no worries pentru furt de masini.

Ziua 2, dis de dimineata pornim catre cetate, primul obiectiv turistic.

Cetatea vazuta de la hostelul nostru:
Taxa de intrare în cetatea Veliko Tîrnovo: 6 leva. Cetatea vazuta de la baza sa:

Eu, pe zidurile cetatii:
Panorama a orasului, si râul Yantra:


Zidurile cetatii tarilor:

Panorama a orasului medieval:

Relaxare:


Hotarâm sa luam la pas orasul, pentru a vedea ce nu apucasem cu o seara în urma. Stradute strâmte si anevoioase:


Personal, orasul îmi parea ca moare încet; cladirile vechi, strazile neîngrijite, aspectul general saracacios dau senzatia unui oras ce se stinge, si e pacat. Poate însa ca tocmai acesta e farmecul cetatii, poate nu l-am perceput eu asa cum ar trebui.


Ne pierdem într-un parc, ratacim prin o padure unde deranjam oameni veniti si ei sa rezolve niste aspecte mai private, ferite de ochii curiosilor, dar uite ca de noi nu scapa. În o masina, aparent un om dormea linistit însa la o privire mai atenta, o fatuca presta un examen oral în aceeasi masina. Ce-o fi cu talentul asta al meu sa deranjez astfel oamenii? (vezi aici : aici)

Dupa ore de hoinareala ajungem din nou la cetate, de data asta venind din spatele ei:

Cetatea tarilor:

Dupa o pauza de masa (mâncarea este foarte buna si ceva mai ieftina la vecinii bulgari) ne îndreptam catre satul Arbanasi, la 3 km de oras. Citisem despre sat ca este unul medieval ce s-a conservat foarte bine, si are o arhitectura speciala. Din pacate, am gasit un sat neîngrijit, sufocat de masini cu numar de Sofia, hoteluri si turisti. Ce-i drept toate casele erau împrejmuite de ziduri de piatra, si casele erau destul de vechi, însa nu cred ca merita a fi vizitat asa cum se recomanda pe Wikipedia.

Straduta si zid de piatra în Arbanasi:

Daca ar fi ceva mai îngrijit, si ar avea semnalizate cu indicatoare stradutele, poate satul ar fi mai frumos; aceasi atitudine de nepasare , de 'las ca merge si asa' am regasit-o si aici în Bulgaria. Asemanarea dintre români si bulgari, chiar daca poate nu ne place, este foarte, foarte mare. :D
O alta straduta din Arbanasi:

Ziua a 3-a s-a dovedit a fi un esec total.
Ne propusesem sa vizitam canionul de la Emen si cascada Hotnitsa, dupa care sa ne îndreptam catre casa, dar lipsa indicatoarelor, drumurile foarte proaste si ploaia care începuse sa cada, au facut ca sa ajungem doar la canion, si nici aici nu am vazut mare lucru, pentru ca nu puteam gasi drumul de acces. Bulgarii astia pur si simplu nu au indicatoare rutiere, iar putinele existente sunt doar în litere chirilice.
Canionul de la Emen:

Pentru ca nu am gasit drumul catre Hotnitsa, si pentru ca ploua torential, am renuntat sa mai cautam cascada. Ioana si Cristina au vrut sa viziteze o biserica încastrata în stânca, dar bulgaroii de la intrare au încercat sa le însele spunându-le ca intrarea costa 4 leva sau 4 euro, e acelasi lucru...Sigur, sa nu generalizam, sunt tot felul de oameni si buni si rai; un alt bulgar a oprit masina lânga noi pe când faceam o pauza , si ne-a întrebat daca avem nevoie de ajutor si daca totul e ok.
Ploua torential la întoarcere:

O furtuna puternica ne-a prins pe drumul catre Ruse, grindina cazuta pe masini era ca un strat de zapada, iar dealurile din jur începusera sa se scurga pe sosea.
Grindina cazuta pe sosea:

În loc de încheiere:

7 comments:

Posted by Catalin Sandu | 6 comments

Munţii Ciucaş - Culmea Gropşoarele

Data: 1 mai 2010
Participanti: eu,Virgil,Bogdan,Radu,Oana,Cipi,Nona,Raluca,Cosmin,Elena
Locatie: statiunea Cheia, muntele Rosu, culmea Gropsoarele
Ruta: Bucuresti-Ploiesti-Cheia (DN1A - asfalt acceptabil, drum destul de aglomerat)
Altitudinea maxima atinsa: Vârful Gropsoarele: 1883m
Diferenta nivel: 1883 - 1280 = 603 m
Traseu: cabana Muntele Rosu - La Rascruce (marcaj triunghi rosu pe fond alb).


Statia meteo de pe Muntele RosuUn nou weekend, o noua încercare de a urca pe munte. Pentru ca era 1 mai, a fost mai usor sa ne mobilizam ceva mai multi pentru o iesire, asa ca, sub pretextul unui gratar am pornit catre Cheia, jud. Prahova. Gândul meu era însa sa urc pe munte, si gasisem deja un traseu de o ora si jumatate.
Ne-am gândit ca gibonii se vor duce pe valea Prahovei, si ca pe aici va fi liber, însa cei 140 de km dintre Bucuresti si Cheia au fost facuti cu greu. Giboni erau si aici, masinile nu erau însa asa luxoase ca pe centura Ploiestului unde am ramas si noi blocati 15 minute alaturi de stoarfe ieftine cu ochelari scumpi în Range Rover VOGUE, pentru ca am gresit drumul. Stoarfa din Range Rover mergea la munte, adica se ducea la Sinaia, sa stea in trafic, sa doarma la hotel si sa vina înapoi. Nu, nu era EBA!

Drumul catre statiunea Cheia
Ajunsi în Cheia, decidem sa urcam pe muntele Rosu, speram ca acolo nu sunt atâtea gratare, fum si manele ca aici în vale. Drumul se dovedeste o piedica de netrecut pentru masinuta lui Radu, care, o data terminat asfaltul s-a încapatânat sa se opreasca zicând ca ea de-acolo nu mai urca. Am lasat-o lânga un Passat CC, la fel de suparat si le-am dat voie sa îsi faca de cap pe marginea drumului. Ne-am inghesuit cu totii în masina lui Cipi si la mine în troncalici si am ajuns sus la cabana muntele Rosu.
Gratare, fum , muzica si oameni colorati erau însa si aici. Am gasit un loc mai dosit, mai departe de gloata; eu însa n-aveam stare, ma foiam si cautam traseul de care citisem. În final l-am gasit, Bogdan si Virgil au zis ca urca si ei, asa ca nemâncati am pornit la drum, cu promisiunea ca fix dupa o ora si jumatate, indiferent unde vom ajunge ne vom opri si ne întoarcem la cei din vale.

Inceputul traseului catre culmea ZaganuUrcusul se dovedeste a fi foarte dificil, urmarim traseul dar eu ma opresc din 10 în 10 minute pentru ca puterile ma lasau. E greu când te cobori din masina fix pe munte, si pornesti la escaladat fara conditie fizica. Virgil si Bogdan sunt si ei obositi dar de data asta eu sunt cel care ramâne mereu în urma.

Panta abrupta pe traseul Muntele Rosu - Culmea ZaganuUnul din multele popasuri facute înca de la pornire:

Repaus deasupra Muntelui RosuReusim sa trecem de acest urcus greoi, iar de aici drumul devine mai lejer, iar privelistea frumoasa.

Statia meteo de la Muntele RosuPe traseu erau foarte multi turisti, familii cu copii, catei; cred ca si lui Jack i-ar placea pe aici si nu ar fi asa obosit ca mine. Ne salutam când treceam unii pe lânga ceilalti si cu o parte din ei chiar ne-am bagat în vorba. Am aflat astfel ca strategia de a face galagie la întâlnirea cu un urs e cea mai buna solutie, si ca fuga este exclusa.:D

Catre culmea ZaganuDrumul devine foarte placut dupa ce am reusit sa imi stabilesc un ritm al respiratiei ceva mai lent, si sa fac pasii ceva mai mici pentru a nu obosi atât de rapid.
Flori pe poteca pe care mergeam:

Flori de primavaraAcolo sus în dreapta trebuie sa ajungem, si asta in timpul ramas din acea o ora jumatate

Turisti pe traseul catre ZaganuDeja aici e mai racoare, costumatia mea de tip Hawai e inadecvata însa e ok atât timp cât nu ma opresc si înca depun efort. Întâlnim si petice de zapada, Bogdan si Virgil nu rateaza sansa de a se balaci în ea.

Zapada in luna mai pe muntele RosuÎn stânga noastra, masiv si impresionant se afla vârful Ciucas:

Muntele CiucasÎn dreapta se vede statiunea Cheia, si cu putin noroc si locul unde i-am lasat pe ceilalti.

Panorama catre statiunea CheiaTermenul de o ora si jumatate se apropie, dar nu mai avem mult de mers.
Pe aici am venit noi:

Masivul Ciucas in dreaptaVictorie! Dupa mai putin de 1h 1/2 am ajuns la capatul traseului. Chiar suntem tari!

La Rascruce - pe culmea ZaganuBogdan si stâlpul.

La Rascruce - pe culmea ZaganuVirgil si stâlpul.
Eu fara stâlp dar fericit:

La Rascruce - pe culmea ZaganuVedere de pe creasta:

Vedere de pe creasta ZaganuAcolo jos , în partea dreapta a pozeisunt prietenii nostri si desigur, pata aia mica si foarte stralucitoare e masinuta mea:

Statiunea Cheia vazuta de pe GropsoareleDupa un biscuite si o gura de apa pornim în vale. Baietii încep discutii filozofice, despre de ce e un atom rotund, si ca daca universul nostru nu e decât un atom într-un alt univers mai mare, dar eu ramân în urma. Îmi place mirosul ierbii aici, ma bucur de peisaj. Drumul la întoarcere e mult mai lejer, îmi pare rau ca trebuie sa coborâm; dupa o vreme se vede fumul de la gratarele de jos, se aud si manelele. O ultima poza de pe traseu:

O data ajunsi in vale, ne bucuram de o bine meritata masa, dupa care glumim si mai stam la vorba cu "comozii" care nu au vrut sa urce.

Dar daca si ei urcau, cine mai pregatea masa?
Oana se crede fotograf paparazzi:

Elena se ascunde prin scorburi:

Îi ofer Oanei o floare si mi-o trânteste în fata spunându-mi ca este "pizda tigancii".

Radu decide ca e o idee geniala sa îmi sara la gât asa ca reuseste sa ma puna la pamânt:

Pentru ca se lasa frigul, decidem sa plecam; poposim în Valenii de Munte, unde avem surpriza sa bem o cafea foarte buna si ieftina, înghetata si coctail. Recomand terasa, e situata pe strada Berceni. Dupa toate astea, înapoi la Bucuresti; a fost obositor, dar a fost o zi frumoasa!


6 comments: